CA PICĂTURILE DE SÂNGE PE LINOLEUMUL DIN LIFT
Câteva pagini din roman & selecțiuni din cronici, aici.
Editura Cartea Românească 2010.
Coperta
Fiul (Cristi Hristescu), un tânăr scriitor nepublicat, postează pe un blog ,,poeme ultragiante” și fragmente dintr-un roman blasfemiator, devenind subiectul unei ipocrit-moralizatoare emisiuni TV cu rating ridicat. Mama (Maria Hristescu) trăiește drama de a nu putea înțelege un gest radical al fiului, și, în încercarea de a-și clarifica anumite evenimente, scrie ea însăși un roman în care povestește, cu maximă acuratețe, întâmplări derulate pe durata a trei zile năucitoare, de joi până duminică. ,,Am un cadavru în frigider”, ar vrea ea să mărturisească, dar nu mai are cui…
Din gândurile Mariei Hristescu:
Atunci nu m-am gândit, dar acum mă gândesc că de fapt şi lui Cristi îi era frică de ce zice lumea. Atâta că lui îi era frică ca lumea să nu zică că eu scriu „nu mai trântiţi uşa liftului” şi mie îmi era frică ca lumea să nu zică că Cristi scrie „fut”.
Sugi Suprapula.
Deci un autobuz e bine să fie ori foarte gol, ori foarte plin. La fel ca în viaţă. Când viaţa ta e goală de oameni, atunci poţi să te aşezi confortabil şi să îţi vezi de drum, iar când viaţa ta e foarte plină de oameni, atunci ştii că oricine poate să te sprijine la o frână mai bruscă. Dar dacă sunt doar puţini oameni în viaţa ta sau în autobuz, atunci îţi faci tot timpul griji despre ce cred ei iar dacă ei coboară în staţie atunci dup-aia te simţi prea singur pentru că te-ai obişnuit prea mult cu ei.
Mă simt murdară. Mă simt murdară şi tristă. Mă simt murdară şi tristă şi foarte obosită.
Din desenele Mariei Hristescu:
